Lupta dintre mine si eu

How hard it is to handle pain

Dealing with pain

Nu am avut deloc o viata zbuciumata, ba din contra, o copilarie frumoasa, parinti iubitori, inconjurata de prieteni si lipsita de mari dezamagiri.

Ce intrerupea uneori scurgerea normala a zilelor si oprea timpul in loc era vechea mea prietena, migrena. Si-a facut loc in universul meu incepand cu varsta de 12 ani si, de atunci, este cea mai serioasa si neintrerupta constanta a existentei mele. Nu mai tin minte cu exactitate acea prima data, insa ce mai pot distinge printre amintiri este ca intr-o zi, spre seara, am avut o durere puternica si parintii mei m-au dus la spital. Dupa o injectie cu calmante eram inapoi acasa in patul meu.

De atunci, o data la cateva zile, timpul stagna iar eu eram aruncata in mijlocul unor dureri oribile pe care nu le intelegeam, nu le puteam controla si parca ma incorsetau pana la sufocare. Totul incepea cu o presiune usoara la nivelul capului, senzatie de oboseala si ca nu imi pot tine ochii deschisi. Apoi, simteam usor cum din strafunduri isi face loc o pulsatie care devenea din ce in ce mai puternica. Intensitatea la care ajungeau aceste dureri nu se compara cu nicio suferinta intalnita pana atunci si nu trecea cu niciun tip de calmante. In aceasta faza, deja nu mai suportam prezenta nimanui, lumina devenea orbitoare si orice zgomot, oricat de usor, parca imi zgaria timpanul si genera un disconfort suplimentar. Punctul maxim al durerii culmina cu reprizele de varsaturi. Asa am aflat cum orele pot sta in loc iar secundele te pot macina asemeni picaturii chinezesti. Dar intr-un final venea somnul, acel salvator oniric care ma elibera, ma reda vietii si reusea sa ma ancoreze iarasi in cotidian.

Dupa acel prim episod, parintii ingrijorati m-au dus la diverse controale: neurolog, oftalmolog, endocrinolog, analize peste analize. Diagnosticul? Destul de vag, probabil niste migrene. Solutia? Calmante si antivomitive. Am acceptat diagnosticul, desi nu il intelegeam, si am incercat sa imi continui traiul in ciuda faptului ca simteam inlauntrul meu ca nimic nu mai avea sa fie ca inainte. Omul este creat cu aceasta capacitate fantastica de adaptare, asa ca am ajuns sa ma accept pe mine insami si sa reusesc sa imi fac fata, pana cand a venit vremea sa plec la facultate. Agitatia admiterii, frenezia mutarii, necunoscutului, decorul si oamenii noi au marcat un inceput ce parea ca nu va fi umbrit de nimic. Sau cel putin asta am crezut eu.

La o luna dupa mutare, dupa o zi linistita presarata cu plimbari, am decis sa merg acasa deoarece ma simteam obosita. Pe masura ce starea de oboseala si pulsatii se intensificau, am decis ca este momentul sa  merg la somn. Nu peste mult timp m-am trezit din cauza unei dureri puternice de cap care nu imi dadea pace. Mi-am urmat tabieturile post-declansare migrena (administrarea pastilelor, realizarea masajului capilar), dar nimic nu a functionat, durerea devenind din ce in ce mai insuportabila. Cum datul cu capul de pereti nu era o masura de aplicat pe termen lung, am urcat in masina si verisoara mea, cu care locuiam, m-a transportat la Spitalul Municipal. Dupa ce au reusit sa imi stabilizeze crizele de varsaturi, m-a controlat un neurolog care mi-a reconfirmat ceea ce stiam deja: ca sufar de migrene ceva mai deosebite.  A urmat o injectie cu calmante, o perfuzie in salonul mic de la urgente si plin de oameni ai strazii, dupa care mi s-a permis sa ma intorc acasa. Epuizata, m-am bagat in pat si am cazut in bratele somnului, partenerul meu de nadejde.

Dar ce te faci cand a doua zi nu esti redat vietii si te confrunti cu aceleasi stari? “Nu, asa ceva nu este posibil!” imi tot repetam. Am inceput sa dorm mai mult, cu gandul ca o sa dea rezultate la un moment dat. Asa s-a scurs o zi, doua, trei, doua saptamani. Obosita si neputincioasa mi-am informat parintii si, dupa o calatorie eterna cu trenul, am poposit acasa. Au urmat alte doua luni tumultoase, cu dureri, analize, drumuri la spital. In tot acest timp am fost condusa de o frica continua si eram macinata de intrebari care nu imi dadeau pace: “De ce nu imi trec starile?”, “Ce este in neregula cu mine?”. Ajunsesem sa cred ca am ceva mai mult de o migrena, dar RMN-ul realizat arata ca totul este in regula. De altfel, tona de analize care au urmat nu a generat niciun rezultat. Mici probleme la stomac, o migrena capricioasa si un organism usor slabit. Aceasta perioada petrecuta acasa a fost cea mai dificila incercare. Desi am vizitat iarasi nenumarati doctori (neurologi, gastroenterologi, oftalmologi, ginecologi, orl-isti si lista continua) rezultatele intarziau sa apara iar eu deveneam din ce in ce mai speriata ca nu imi revin. Asa a survenit si frica de singuratate, dependenta de casa si ai mei sau atacurile de panica.

Usor usor lucrurile s-au linistit si viata si-a reluat cursul obisnuit dar, desi au trecut 5 ani de atunci, efectele continua sa se resimta. Sunt macinata de intrebari inca de cand ma trezesc: ”Oare azi o sa ma doara capul?”. Apoi fac o analiza serioasa a dispozitiei ca sa observ daca ceva ar trada posibila aparitie a unei migrene. “Aseara nu am dormit suficient, daca ma apuca durerea de cap? Nu ma simt suficient de odihnita, oare mi se va face rau?”. Devin atat de preocupata de aceasta idee incat uneori simt ca se instaleaza durerea si iau o pastila si trece, dar in situatiile nefericite se instaleaza chinul.

Aceasta a devenit lupta mea continua cu o migrena capricioasa, ganduri, anxietate si frustrari. Desi atacurile de panica au disparut dupa luni marcate de discutii cu eul meu, anxietatea se declanseaza la cel mai mic zvac al tamplelor. Si creste hranindu-se cu fricile si amintirile mele, ajungand sa ma copleseasca intr-un final. Imi sustine frustrarea generata de multele momente pierdute din cauza durerilor, de frica care ma impiedica sa fac lucruri noi si imi neaga dreptul la experiente mult visate. Astfel am ajuns sa traiesc cu frica de durere.

Starea mea a evoluat mult in ultimii ani, dar continui si in prezent procedeul lent si interminabil de tratare al durerilor. Infrunt cu stoicism durerea si incerc constant sa-mi conving subconstientul sa uite acele episoade urate in care m-am speriat in fata unor dureri care ma copleseau, departe de mainile vindecatoare ale mamei si de siguranta caminului.

Aceasta este lupta mea si a milioane de oameni care trec zilnic prin dureri cauzate de migrene si dureri de cap. Din acest motiv, am vrut sa creez un spatiu de ajutor reciproc, care sa aduca raspunsuri si sa ofere ajutor celor care s-au simtit pierduti ca si mine. Iar pentru unii dintre noi, poate ca va fi chiar o lupta invingatoare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s